COLEGIULUI NOSTRU - FRAGMENTE MONOGRAFICE - Î n documentele vremii se atesta ca la 18 septembrie 1895 a fost deschisă într-un cadru festiv “ȘCOALA COMERCIALĂ DE GRADUL I” din BUCUREȘTI, în clădirea din str. Traian nr. 157, colț cu B-dul Pache Protopopescu imobil cunoscut de bucureșteni sub numele de școala franceza. Dispunea de 5 săli mari pentru cursuri, camere pentru secretariat, cancelaria profesorilor, încăperi pentru laborator, bibliotecă, culoare largi și impunătoare, diverse anexe. De-a lungul istoriei sale, școala a beneficiat de un corp didactic foarte bine pregătit, cu har pentru instruirea și educarea tinerelor generații. Eforturile dascălilor acestei şcoli, de a asigura pregătire umanistă și economică de calitate au fost răsplătite de foarte mulţi absolvenți, care de-a lungul anilor au devenit personalități ale vieţii economice și științifice ale României: matematicianul Traian Lalescu, criticul și istoricul literar Dumitru Caracostea, academicianul Romulus Vulcănescu, economistul Alexandru Babe - fost ministru de finanţe. În acea perioadă durată de școlarizare cuprindea ciclul inferior-numit gimnaziu comercial, cu durata de studiu de 4 ani și ciclul superior-numit liceu comercial, cu durata de studiu de 4 ani. În cadrul ciclului gimnazial erau studiate atât ştiinţele comerciale (noţiuni elementare de comerț, contabilitate, corespondență comercială) și materii umaniste (romană, religie, istoria patriei și universală, geografia României, instrucție civică), cât și arte și dexterități (caligrafie, scriere comercială, desen, muzica, educație fizică, ansamblu coral, lucrul de mână și gospodărie). De-a lungul anilor, localul a fost îmbogăţit din economiile școlii cu noi spații destinate instruirii elevilor și cu un internat modern cu o capacitate de 120 de paturi. Ca urmare a demersurilor conducerii şcolii la Ministerul Instrucției Publice, școala comercială de gradul I a devenit “ȘCOALA COMERCIALĂ MARELE VOIEVOD MIHAI”, iar de la 1 aprilie 1942, școala cu sediul în str. Traian nr. 165, a purtat numele de “LICEUL COMERCIAL REGELE MIHAI I”. În octombrie 1948, pe baza “Legii pentru reforma învăţământului”, Liceul Comercial Regele Mihai I a devenit ȘCOALA MEDIE TEHNICĂ DE ADMINISTRAŢIE ECONOMICĂ. Prin legea nr.2/1966, școala s-a transformat în “LICEUL ECONOMIC NR. 3”, cu dubla subordonare: profesorii de specialitate erau distribuiţi de Ministerul Finanțelor, iar cei de cultură general de către Ministerul Învăţământului și Inspectoratul Școlar al Municipiului București. Din anul 1977, prin adresa ISMB cu nr.5739/1977 liceul se va numi “LICEUL ECONOMIC ȘI DE DREPT ADMINISTRATIV NR.3” cu profil economic, comerț și turism. Schimbările radicale produse în societatea
impus regândirea sistemului de învăţământ. În amplul proces de reformă a învăţământului redarea identității școlilor prin înlocuirea numelor cu nume de personalităţi romanești sau internaționale a avut o semnificație deosebită în România. Astfel începând cu anul școlar 1990-1991, Liceul Economic și de Drept Administr- tiv nr.3 devine GRUPUL ȘCOLAR ECONOMIC ADMINISTRATIV ȘI DE SERVICII “A.D.XENOPOL”, identificând tradiția aproape centenară de învăţământ economic cu numele lui A.D.Xenopol, istoric de talie europeană și economist de renume național. Andrei PLACINTĂ 11F
- fragmente de biografie - Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, pe data de 23 martie 1847 (după alte surse, pe 24 martie 1847), fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care era de origine anglosaxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol: „Sunt născut în 23 Martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele... Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglosaxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”. (Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele) După absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie (1867 - 1871), culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arăta a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani. Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul fran- co-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871”.[2] La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la Berlin ca
din Iași. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”. Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”. În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a români- lor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași. În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale. În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898 - 1901 devine rector al Universității din Iași. Între anii 1894 - 1903 și, respectiv 1906 - 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași. Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916). S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română. A murit la 27 februarie 1920 în București, unde se mutase din anul 1915. Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la Paris, în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-dunăreano-pontic. În perioada 1888 - 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând
prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând cu tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești. În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauza- și externă. Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale. Opera lui Alexandru D. Xenopol, deși unitară ca sens, se structurează pe câteva secțiuni dis- litatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari. Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă tincte. MARILE SINTEZE: Prima dintre acestea o constituie „Istoria românilor din Dacia Traiană”, editată la Iași, între 1888 - 1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul ÎI, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de păgâni și volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de șapte hărți. Lucrarea a fost reeditată și completată, apărând cu același titlu (Istoria românilor din Dacia Traiană) în 1925, la Editura Cartea Românească București, în 14 volume, sub îngrijirea lui I. Vlădescu. „Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis leş origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859”, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de păgâni și trei hărți, cu o prefață a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842 - 1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol. SCRIERI ISTORICE POLEMICE ȘI DOCUMENTARE: Secțiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică și documentară. Aici se pot încadra: “Teoria lui Röesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană”, Iași, 1884, scrisă ca replică la lucrarea Romänische Studien, elaborată de istoricul german Robert Röesler (1840 - 1881), apărută la Viena în 1871; “Une énigme historique. Leş Roumains au moyen âge”, Paris, 1885; “Etudes historique sur le peuple roumain”, Iassy, 1887; “Românii și Austro-Ungaria”, Iași, 1914, precum și numeroasele articole sau luări de poziție în reuniuni științifice naționale ori internaționale pe aceeași temă. Originală este teoria “scrierilor istorice”, argumentată în lucrările amintite mai sus Leş principes fondamentaux de l’histoire, publicată la Paris în 1899, și La thėorie de l’histoire, apărută tot în capitala Franței, în 1908. Conform acestei teorii, faptele istorice decurg unele din altele și, prin legăturile cauzale
conținutului și derulării existenței umanității. Ca modalitate concretă, Alexandru D. Xenopol aduce în prim-plan evoluția poporului român cu domenii esențiale pentru o națiune: etnogeneza, stabilitatea, unitatea, instituționalitatea, demografia, economia, viața politică, științifică, religioasă și relațiile internaționale. În elaborarea concepției sale asupra istoriei, Xenopol pleacă de la distincția dintre faptele coexistente, care se raportează la spațiu și faptele de succesiune, care se dezvoltă în timp, distincție pe care el o considera piatra unghiulară a teoriei sale. Faptele coexis- tente se repetă, fără a se schimba și constituie obiectul de studiu alștiințelor teoretice, iar faptele de succesiune se schimbă permanent, dar nu se repetă și ele dau specificul științelor istorice. LUCRĂRI FUNDAMENTALE: 1888 - 1893 : Publică monumentala lucrare „Istoria românilor din Dacia Traiană”, în 6 volume, prima istorie completă a românilor scrisă vreodată până la el. 1899 și, respectiv 1908 Publică, de pe poziția de filosof al istoriei „Leş principes fondamentaux de l’histoire” în 1899 și „La théorie de l’histoire” în 1908. Aceste două lucrări, scrise și publicate în limba franceză i-au adus o fai- mă mondială de filosof al istoriei, recunoaștere universală și au cântărit decisiv în alegerea să ca membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris. Sâsâiac Florin 11-F
Fleepit Digital © 2021